IMPORTANT: Clădirea muzeului, deosebit de spectaculoasă din punct de vedere arhitectural, se află în prezent într-un proces de reabilitare. Puteți contacta însă telefonic gazdele muzeului, pentru a verifica în prealabil statusul muzeului. Iulia Hălăucescu s-a născut la 31 martie 1924, în comuna Tarcău din județul Neamț, în familia preotului Gheorghe Verșescu. Aici nu rămâne decât 2 ani, până când tatăl său s-a mutat cu parohia la Piatra-Neamț, în mahalaua Valea Viei. Chiar dacă a stat atât de puțin în satul natal, artista a dorit să ofere localității o parte din creația sa. Astfel, în anul 2003, ia naștere Muzeul de la Tarcău, organizat într-un corp al școlii din sat care astăzi poartă numele artistei.
„Acolo unde se îngeamănă munte cu munte, brad cu brad, unde pârâul taie în stâncă drum în cascade peste trepte de gresie, acolo unde cerul se zărește ca o panglică și a cărui culoare și lumină se răsfrânge în bulboanele în care se joacă păstrăvii Tarcăului, am văzut pentru prima oară lumina zilei. În amintirea părinților și pentru semeția și frumusețea dintotdeauna a locuitorilor Tarcăului, dăruiesc localității mele natale, parte din bunurile care mi-au îmbogățit sufletul și creația, valori de artă cultă și de artă populară, ceramică reprezentativă românească din diferite zone ale țării, icoane vechi românești, obiecte de mobilier și chiar propriul meu atelier de creație.“ spunea artista la deschiderea muzeului.
Muzeul de la Tarcău este structurat în 4 săli de expoziție, care găzduiesc peste 100 de lucrări ale artistei. Majoritatea lucrărilor sunt acuarele, cu excepția unui autoportret și a unor tablouri cu membrii familiei. Picturile prezente în muzeu au ca principale teme florile, imagini din Tarcăul de altădată, dar și imagini surprinse de artistă în călătoriile sale în străinătate. Între lucrările dedicate satului natal se numără Moara veche din Tarcău, Flori de câmp din poienile Tarcăului și Gospodărie veche din Tarcău. În tablourile pictate în timpul unor călătorii în afara țării artista a imortalizat imagini din Ungaria, Bulgaria, Germania și Franța.
Supranumită „Doamna Acuarelei Românești”, artista a fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România, Cavaler al Ordinului Național ”Pentru Merit” și cetățean de onoare al orașelor Piatra-Neamț și Bicaz. De-a lungul vieții, a deschis peste 60 de expoziții personale în țară și în străinătate și a participat la peste 30 de expoziții organizate de Ministerul Culturii în 25 de țări din Europa, America de Nord și de Sud, Asia și Africa, lucrările artistei ajungând până în Japonia și Filipine. În Neamț, cu excepția acestui muzeu dedicat, lucrări ale artistei se mai regăsesc în Muzeul de Istorie din Bicaz și la Muzeul de Artă din Piatra-Neamț.
Muzeul de Ştiinţele Naturii din Roman a fost înfiinţat în anul 1962, prin grija regretatului muzeograf Constantin Tărăbuţă.
Spaţiul destinat muzeului, compus din 8 camere, se afla în strada Alexandru cel Bun, nr. 5. În acelaşi complex erau încă 3 clădiri, precum şi porţiunea de teren – de cca. 5 hectare – destinată grădinii zoologice şi botanice.
Clădirea muzeului a fost construită în secolul al XIX-lea de primul director al Spitalului Roman, doctorul Alexandru Theodori, dar a fost preluată de episcopul Melchisedec Stefănescu pentru a fi transformată în casă parohială, apoi, odată cu naţionalizarea, au fost trecută în patrimoniul administraţiei locale.
Muzeul de Stiinte ale Naturii, Parcul Municipal, Strada Ștefan cel Mare 248, Roman 617135, Romania
Palatul Cnejilor este un palat ruinat situat în satul Ceahlău din comuna cu același nume (județul Neamț). El a fost construit în secolele XVII – XVIII de către boierii din familia Cantacuzino ce stăpâneau moșiile din împrejurimi în incinta fostului schit Hangu. Obținând dreptul de proprietate în 1839, Cantacuzinii transforma așezarea mănăstireasca în curte boierească fortificată, modificând chiliile, construind anexe, întărind zidul de incintă. Astfel s-a născut Palatul Cnejilor, în fapt o locuință boierească aflată la limita între conac și palat, clădită după toate regulile feudale.
AICI puteți afla mai multe detalii despre istoria acestui loc. Chiar dacă palatul nu a fost (încă) reabilitat, locația merită o vizită datorită trecutului bogat și interesant.
Statiunea Durau este o statiune montana, situata la poalele Masivului Ceahlau, pe teritoriul judetului Neamt, la o distanta de aproximativ 100 km de Piatra-Neamt si 9 km de lacul de acumulare Izvorul Muntelui.
Pe https://www.libertatea.ro/lifestyle/statiunea-durau-activitati-obiective-turistice-3689178 puteți afla mai multe detalii despre această destinație turistică.
Conacul Styrcea, din Comuna Văleni (Neamţ), şi-a recăpătat în ultimii ani strălucirea pe care o avea la final de secol al XIX-lea, graţie unui proiect de restaurare iniţiat şi susţinut de proprietarul ansamblului, Michael Edward David de Styrcea. De altfel, proiectul de restaurare a câştigat premiul I la ediția din anul 2018 a Bienalei Naţionale de Arhitectură.
Urmaşul unei străvechi familii de boieri (Stîrce, Stîrcea sau Styrcea), baronul Michael Styrcea (cetăţean britanic şi român) şi-a recuperat proprietatea din comuna Văleni în anul 2009 (proprietate confiscată de comunişti în anul 1948) şi, începând din 2012 a demarat proiectul de restaurare a conacului, conform imaginilor de arhivă de început de secol XX.
Mai multe informații găsiți pe: www.igloo.ro/peisaj-si-viziune-conacul-styrcea-redat-comunitatii/
IMPORTANT: În prezent, locația nu este deschisă publicului larg, dar poate fi admirată și fotografiată de la exterior.
Hanul Ancuței este un vestit han turistic situat de-a lungul unuia din principalele drumuri europene ce străbat România (E85), la o distanță de 27 km de municipiul Roman și 40 km de municipiul Piatra-Neamț. Ca localizare, el se află în comuna Tupilați.
Hanul a fost ridicat la începutul secolului al XVIII-lea (anul 1718, după cum este înscris pe placa amplasată la intrarea în han). El oferea loc de popas pentru negustorii ce călătoreau spre Roman, Suceava sau Iași.
Hanul Ancuței a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței (compus din 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail Sadoveanu (1880-1961).
În prezent, Hanul Ancuței reprezintă unul dintre cele mai vizitate restaurante din județ. De asemenea, e bine de știut că aici există și spații de cazare, dar și că se organizează diverse evenimente private sau pentru publicul larg.
Conacul Catargi din Tupilați a fost construit în anul 1842, pe locul unuia mai vechi. Suprafața de 10.400 metri pătrați a conacului care cuprindea pe lângă conacul propriu-zis și o serie de dependințe (locuințe pentru îngrijitori, grajduri, beciuri și hambare) era înconjurată, după modelul fortificațiilor marilor reședințe feudale, de un zid din piatră nefasonată cu turnuri circulare de apărare la colțuri, datând din epoca medievală. Tradiția locală atribuie atât turnurile de la colțurile zidului de piatră împrejmuitor, cât și stejarul secular de lângă conac perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Conacul are un etaj, fațada sa fiind împărțită de un pavilion vertical cu geamlâc în două corpuri inegale. În conac se intra printr-o boltă de trăsură cu stâlpi și deschideri în arcadă.
Conacul și dependințele făceau parte dintr-un ansamblu arhitectural unitar împreună cu Biserica "Sf. Voievozi" din același sat, care a fost ctitorită în 1811 de către boierul Ștefan Catargiu (1789-1866), mare logofăt și caimacam al Principatului Moldovei. De asemenea, și biserica este monument istoric.
După instaurarea regimului comunist în România în anul 1948, conacul a fost expropriat de stat și transformat în sediu de cooperativă agricolă de producție. El a fost folosit mulți ani la rând fără a i se face lucrări de reparații sau măcar de întreținere. Nemaifiind îngrijit, el a început să se degradeze. Într-un raport din 1978, conacul este prezentat ca fiind degradat, iar grinzile și acoperișul pe punctul de a se dărâma.
După răsturnarea regimului comunist, conacul a trecut în administrarea Primăriei Tupilați care nu s-a preocupat de reabilitarea sa, situația sa juridică fiind incertă. De-a lungul timpului, degradarea conacului s-a accentuat. Din nefericire, o parte din acoperiș și peretele de est cu plafoanele s-au prăbușit, iar pe clădire și pe ziduri s-au instalat plăcuțe de avertizare. Soluționarea cauzei s-a tărăgănat și abia în iunie 2008, Prefectura a eliberat hotărârea pentru punerea în posesie a conacului cu dependințele acestuia și 35 de hectare de teren din fosta moșie către moștenitorii familiei Strâmbeanu.
Sursa informațiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_din_Tupila%C8%9Bi
Manastirea Secu este o vatra de traire duhovniceasca a carei vechime se ridica la aproape 500 de ani. Pe domeniul feudal al Cetatii Neamtului, pe valea Pârâului Secu, în jurul anului 1500 se aseaza un grup de sihastri care cu timpul, vor întemeia în anul 1530 sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, calugar de la Manastirea Neamt, schitul cu acelasi nume: Schitul lui Zosima.
Domnitorul Petru Rares a cladit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului manastirii. Schitul a fost îngradit cu zid de piatra la anul 1550 de Elena, sotia voievodului si de fiii sai, zid din care se mai pastreaza o mica parte la intrarea în manastire, în dreptul actualei biserici a cimitirului, unde era poarta de intrare în schit si clopotnita acestuia.
Acelasi domnitor Petru Rares, în prima lui domnie, a întarit stapânirea asupra pamânturilor ce apartineau mosiei Cetatii Neamtului, daruind aceste pamânturi spre folosire calugarilor de pe valea Pârâului Secu. Episcopul Melchisedec Stefanescu, vorbind despre începuturile Manastirii Secu aminteste ca pâna în anul 1910 se afla pe zidul clopotnitei din manastire, în nisa unde se afla acum o fresca cu Sf. Ioan Botezatorul, pisania originala de la biserica construita de Voievodul Petru Rares, pisanie care s-a deteriorat prin macinare din cauza asprimii vremurilor.
În vremea voievozilor Alexandru Lapusneanul (1552-1561 si 1564-1568), Petru Schiopu (1574-1579) si Aron Tiranul (1591-1595), Schitul Zosima mai primeste câteva danii spre folosinta si întretinerea calugarilor sihastri din aceste locuri.
Spre sfârsitul veacului al XVI-lea, Schitul lui Zosima cunoaste o dezvoltare deosebita, mai ales din punct de vedere economic: daniilor particulare li se adauga acum danii si confirmari domnesti, iar numele egumenului Dosoftei, unul dintre ucenicii lui Zosima, este des pomenit în pricinile de vecinatate cu mai vechii si puternicii calugari de la Manastirea Neamt.
Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți pe https://manastireasecu.ro/
Mânăstirea Sihăstria este așezată în partea de nord a județului Neamț, la aproximativ 22 km de Târgu-Neamț.
Prima ctitorire a avut loc în anul 1655 de către mitropolitul Varlaam Motoc, fiind realizată de sihastrul Atanasie împreună cu șapte ucenici ai săi. Biserica a fost distrusă în timp și reconstruită în 1734, când episcopul Ghedeon al Romanului a reclădit-o din piatră, pe locul celei vechi. În 1821 a fost incendiată de turci și a fost refăcută în 1824, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi.
Mânăstirea a atras vizitatori din toată Romania ce veneau la părintele arhimandrit Cleopa, care a fost și este unul dintre cei mai apreciați preoti români din toate timpurile. El a murit în anul 1998 lăsând 16 volume de învățături într-o colecție intitulată “Ne vorbește părintele Cleopa”. Mormântul său se află în incinta Mânăstirii Sihăstria și se vizitează, alături de schitul Sfântul Cleopa.
Istoria Schitului Sihla, a sfintilor parinti si a ctitorilor a ramas necercetata si foarte saraca in date. O istorie a isihasmului din padurile Sihlei si chiar de la Schitul Sihla, datorita vietii Tainice pe care o duceau vechii pustnici si monahi s-a dovedit a fi greu de realizat pana astazi.
In trecut, padurile seculare ale Sihlei erau foarte salbatice, pline de desisuri, foarte greu accesibile si lipsite de orice prezenta omeneasca. Doar unii pustnici iubitori de liniste si salbaticiunile padurii se incumetau sa vietuiasca intr-o salbaticiune desavarsita, intr-un climat rece si neprimitor.
De-a lungul timpului, nenumaratii sihastri aflati raspanditi prin intinsele paduri dintre Manastirile Neamt, Secu, Sihastria, Agapia, ce duceau pana la Hangu, Durau, Ceahlau, teritoriu recunoscut ca fiind „Athosul romanesc”, au considerat padurile Sihlei ca fiind „cea mai tare pustie”. Aici se incumetau sa se nevoiasca doar sihastrii ajunsi pe treptele cele mai inalte de pregatire isihastica, unii ramanand zeci de ani in taina desavarsita.
Prezenta pustnicilor la Sihla este situata pe la inceputul sec al XIII-lea , traditie transmisa prin viu grai de la vechii monahi. Prima mentionare scrisa apare intr-un zapis sarbesc din anul 1326, precum ca la Sihla exista o sihastrie apartinand de “Biserica Alba” de la Manastirea Neamt.
Sursa informatiilor si mai multe detalii gasiti pe https://www.sihla.ro/ari_istoric.php
